Cum ne afectează și cum să o vindecăm cu blândețe
Rușinea este una dintre cele mai puternice și totodată cele mai dificile emoții pe care le trăim ca ființe umane. Ea ne poate face să ne simțim nevrednici, mici, ascunși, uneori chiar invizibili.
Cum apare rușinea în viața noastră?
De multe ori, rușinea se naște în copilărie, din cuvinte sau comportamente ale celor din jur care ne-au făcut să ne simțim insuficienți.
În cabinetul de psihoterapie, am întâlnit adesea oameni inteligenți, sensibili, emoționali, pe care rușinea îi ținea prizonieri în tipare ce le blocau evoluția și fericirea, precum și drumul către o viață împlinită.
Oameni care nu doar că au trecut prin traume, respingeri, pierderi, dar și-au pus deasupra un strat gros de rușine:
„Nu ar fi trebuit să mă doară atât.”
„Alții au trecut prin mai rău și nu se plâng.”
„E vina mea că am permis asta.”
Rușinea îți șoptește în minte că ești „greșit”, „defect”, „prea mult” sau „niciodată suficient”. Și, mai ales — că trebuie să taci.
Am simțit-o și eu. Rușinea de a plânge în fața copilului meu când îmi era greu. Rușinea de a nu avea răspunsuri pentru tot. Mi-a luat timp să învăț că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci un adevăr al sufletului.
Ce este rușinea?
Rușinea este un mecanism de protecție învățat devreme. Poate ai auzit, când erai mic/ă:
- „Să-ți fie rușine!”
- „Te fac de râs!”
- „Ce o să zică lumea?”
Aceste cuvinte lasă urme adânci și se transformă în blocaje care ne limitează relațiile și felul în care ne trăim viața. Pentru că acea voce a rămas. Chiar dacă astăzi ești adult, în tine trăiește acel copil care s-a simțit expus, judecat, neacceptat.
Rușinea nu este doar o simplă emoție, ci o judecată dură asupra propriei identități. Ea ne spune că nu suntem suficient de buni, că avem defecte care trebuie ascunse.
Rușinea apare atunci când avem senzația că am făcut ceva „greșit” sau că suntem în vreun fel „defecți” în ochii celorlalți sau ai noștri. Spre deosebire de vină, care se referă mai mult la un comportament, rușinea atinge identitatea noastră, făcându-ne să ne simțim rău cu noi înșine.
Ființele umane din orice cultură experimentează rușinea în mod similar:
- scurtă confuzie mentală,
- evitarea privirii,
- dorința de a dispărea („m-aș fi ascuns într-o gaură de șarpe, dacă aș fi putut”),
- înroșirea feței și gâtului,
- valuri de căldură sufocantă.
Rușinea este emoția care ne separă de ceilalți. Care ne face să ne prefacem că suntem „bine”, când înăuntru e furtună.
Unul dintre clienții mei a venit spunând:
„Mă simt defect. Nu am voie să cer ajutor. Îmi e rușine că sunt slab. Eu trebuie să fiu un exemplu de stoicism.”
Am lucrat mult în ședințe cu acel sentiment. Într-o zi, după câteva luni, mi-a spus:
„Mi-am dat voie să plâng în brațele soției mele. Prima dată în 9 ani. A fost de neimaginat pentru mine.”
Rușinea s-a topit în siguranță. Pentru că acolo unde e acceptare, rușinea nu mai are putere.
Și nici mie nu mi-a fost rușine că mi-au dat lacrimile când mi-a împărtășit acest lucru.
Cum se vindecă rușinea?
Nu cu forța. Nu cu expresii de genul „fii pozitiv” sau „treci peste”.
Ci cu blândețe. Cu spațiu sigur. Cu oameni care ne privesc fără judecată.
În terapie, rușinea iese adesea în cuvinte spuse cu voce joasă:
„Am făcut ceva de neiertat…”
„Dacă aș spune cuiva, m-ar respinge…”
Dar odată ce e rostită, rușinea începe să se dizolve. Pentru că e nevoie doar de un om care să spună:
„Te văd. Te aud. Sunt aici pentru tine. Nu ești singur. Nu ești greșit.”
În propria mea viață, am învățat că cele mai dureroase rușini sunt cele tăcute. Cele care nu se spun nici măcar în jurnalul terapeutic. Am început să le privesc cu blândețe. Să le dau voie să vorbească. Să mă întreb:
„A cui e, de fapt, această rușine? A mea sau a celor pe care i-am crezut?”
De ce este important să înțelegem rușinea?
Rușinea ne poate afecta sănătatea mentală, relațiile și chiar sănătatea fizică dacă nu o conștientizăm și nu învățăm să o gestionăm. Ea poate duce la anxietate, depresie sau la evitarea unor situații care ne-ar putea aduce bucurie și creștere.
Oamenii, mai ales în zilele noastre, nu sunt dispuși să recunoască rușinea, când în această epocă narcisistă, când atâția se simt obligați să apară ca niște învingători pe rețelele de socializare. Dacă ar admite că simt rușine, ar risca să devină demni de dispreț.
Dar e nevoie să vorbim despre formele rușinii, de la ușoară jenă până la umilință profundă.
Este important să conștientizăm dacă ne-am simțit:
- ușor umiliți/umilite,
- proști/proaste,
- ca un ratat/ă,
- nesigur/ă de propria înfățișare,
- ridicoli/stânjeniți,
- complexați,
- vinovați,
- răniți și excluși,
- vulnerabili,
- expuși,
- nedemni.
Familia de emoții din gama rușinii cuprinde două spectre: de la ușor la intens și de la specific la general. Tot ce au în comun aceste emoții este dureroasa conștientizare de sine.
Parafrazându-l pe John Bradshaw (educator american, consilier, vorbitor motivațional ):
„Vina este despre ce ai făcut, rușinea despre cine ești.”
De ce e important să vorbim despre rușine?
Pentru că altfel ne conduce viața din umbră. Ne sabotează relațiile, ne oprește din visuri, ne face să ne ascundem.
Și pentru că rușinea nu rezistă la lumină. Când e văzută, împărtășită și acceptată, începe să se vindece.
Dacă simți rușine pentru cine ești, pentru ce ai trăit, pentru ce simți — te încurajez să vii cu ea în spațiul nostru. O vom întâmpina împreună, fără grabă, fără etichetă. Programează o ședință de psihoterapie și începe procesul de vindecare.”
Și cine știe — poate chiar acolo, în miezul rușinii, se află o parte din frumusețea ta ascunsă.
Exercițiu pentru tine, cititorule:
- Găsește un moment recent în care ai simțit rușine. Amintește-ți cum te-ai simțit în acel moment, unde ai avut senzația că „nu ești suficient”.
- Scrie pe o foaie toate gândurile care ți-au trecut prin minte legat de acea situație.
- Acum, privește acele gânduri ca și cum ai privi gândurile unui prieten drag – cu blândețe și înțelegere. Ce i-ai spune acelui prieten?
Acest exercițiu te ajută să schimbi relația cu rușinea și să începi să construiești o atitudine mai blândă față de tine.
Scrie acum o frază de acceptare și compasiune pentru tine, de exemplu:
„Este în regulă să greșesc, merit să fiu iubit/ă așa cum sunt.”
Rușinea nu trebuie să fie o condamnare pe viață. Cu răbdare și compasiune, putem învăța să o înțelegem, să o acceptăm și să o depășim, deschizându-ne astfel către o viață mai liberă și mai autentică.
