“Sunt o mamă singură, îl cresc singură pe Rareș (numele este fictiv), băiatul meu de 8 ani. La numele tatălui, în certificatul lui de naștere este trasă o linie, pentru că tatăl nu l-a recunoscut, de fapt din a 8-a lună de sarcină a întrerupt orice legătură cu mine. Acum m-a dat în judecată, ca să-i recunosc dreptul de părinte, iar Rareș să știe că el este tatăl lui. Băiatul meu, de când a început tevatura aceasta, face pipi noaptea în pat și îi cade părul masiv, având în unele locuri porțiuni de chelie ” (răspunsul ei la întrebarea ce a adus-o in cabinetul meu de psihoterapie a fost: recomandarea de la medicul dermatolog).
Erau multă furie și incertitudine îndreptate către tatăl lui Rareș, multe întrebări: De ce 8 ani de zile nu l-a căutat, de ce acum vrea să-l recunoască ca fiind copilul lui și să se implice în viața lui? etc., erau multe somatizări ale copilului, pe lângă enurezis și alopecia instalate. Rareș se retrăsese din cercurile de prieteni, nu mai voia să meargă la cursurile de chitară și de pictură pe care le frecventa de peste un an, renunțase la tabăra pe care abia o aștepta, de teama de a nu se face de râs dacă ar fi aflat colegii că udă patul, noaptea.
După sesiuni individuale cu Rareș, cu mama lui și cu cei doi împreună, sesiuni și cu tatăl lui Rareș, atât individuale, cât și cu toți 3, tensiunea dintre cei doi adulți a început să se diminueze, acceptarea tatălui ca făcând parte din viața lui Rareș să devină o realitate, iar Rareș să devină un copil cu părinți separați, dar care acum îl îngrijesc și îl iubesc, fără somatizări, înscris în trupa de teatru a școlii, mergând în tabere de cercetași.