– „Bună ziua, doamna psiholog Roxana Popa?
– Bună ziua, da, la telefon.
– Numele meu este Maria și sunt disperată, am nevoie de ajutor imediat, nu mai știu cine sunt, ce vreau, încotro merg.”
Așa a început relația mea terapeutică cu Maria (numele nu este cel real), de la acel strigăt de ajutor. Era proaspăt căsătorită, încă nedesprinsă din cuibul părintesc, își dorea un copil, un job mai bun, prinsă într-un tumult emoțional și relațional. Cu multe temeri, întrebări și îngrijorări, insecurități trăite în familia de origine, pe care le proiecta în propria relație de cuplu. Cu o stimă de sine scăzută și o mare neîncredere în propriile-i resurse.
După luni de muncă împreună, care s-au transformat în ani – pentru că încă păstram legătura și ne mai întâlnim când și când, pentru a-mi spune reușitele și greutățile pe care le depășește singură – Maria, acum, este mutată în altă țară, cu un alt partener, cu un alt job, cu un copil înfiat, pentru că după numeroase tratamente nu a reușit să rămână gravidă, dar este împlinită ca femeie, parteneră de cuplu și mamă.
Mi-a rămas în minte ce mi-a zis Maria la una dintre întâlnirile noastre: “Dacă cineva mi-ar fi zis, atunci când am intrat prima oară in cabinet, că voi ajunge aici, cândva, nu numai că nu l-aș fi crezut, dar i-aș fi zis că e nebun. Așa că am învățat că niciodată să nu zici niciodată și să nu judeci ce spune cineva, chiar dacă ție ți se pare o mare nebunie. ”